Regionalismul în arhitectura secolului al XX-lea. Regionalismul înțelept

Astăzi, poate spre surprinderea multora, într-o epocă a globalizării, cartea „Regionalismul în arhitectura secolului al XX-lea”, este tot mai actuală.
Potrivit teoriei filosofului român Stephane Lupasco, există în univers o luptă continuă între contradictorii., de la materie la antimaterie, de la electron loa moleculă, de la celulă la gândirea însăși, totul reprezintă energie, iar energia, de fapt înseamnă încleștarea a toate creatoare între contradictorii.
Gânditorii s-au străduit să găsească identitatea, în loc să caute contradicția, iar atunci când au aflat contradicția, au încercat să o concilieze asemeni lui Hegel, susținând că după teză și antiteză urmează sinteza izbăvitoare.
De fapt, tot ce există în Univers de la microfizică, cibernetică, genetică, psihiatrie, logică și chiar și istoria omului confirmă însă filosofia lui Stephane Lupasco.
Din această perspectivă, întotdeauna alături de tendințe de internaționalizare vor exista și tendințe de specificitate, personalizare în arhitectură.
Spre a nu da naștere la conotațiile naționaliste, în ultimele decenii pentru tendințele de specificitate în arhitectură s.a adoptat termenul de Regionalism, care a fost folosit pentru prima oară de Pedro Figari în jurul anului 1910. Regionalism în arhitectură înseamnă respectul față de „Genuis Loci”, ansamblul datelor geografice, topografice, climatice, istorice care particularizează și dau specificul unui anumit loc. Premiile internaționale acordate unor personalități precum Hassan Fathy, Reima Petila, Ralph Erskine, Tadao Ando, Balkrishna Vithaldas Doshi, Charles Correa, Luis Barragan, Severre Fehn, Rafael Moneo, Alvaro Siza Vieira, Paulo Mendes da Rocha, Ricardo Legorreta, Souto de Mora, Wang Shu, au demonstrat vigoarea și multiplele fațete pe care Regionalismul le poate căpăta în arhitectura secolului al XX-lea.
În condițiile actuale conștienți de resursele limitate ale Pământului, tot mai mulți arhitecți se orientează către arhitectura sustenabilă care are încă din anii 40 în Hassan Fathy pe genialul ei antemergător.
Cel care a contribuit decisiv la apariția Regionalismului în arhitectura modernă a fost Le Corbusier, arhitectul mautodidact și teoreticianul ce mai important în arhitectura și urbanismul secolului abia încheiat. El a încurajat, ca nimeni altul, arhitecți din țări foarte diferite: Brazilia, Japonia, India, iar prin intermediul CIAM (Congresele Internaționale de Arhitectură Modernă) arhitecții din țările nordice ale Europei, să-și găsească propriul drum corespunzător cu aspirațiile societății omenești din care proveneau. Autorul cărții a beneficiat de îndrumările unor personalități din arhitectura românească: Octav Doicescu, Mircea Alifanti, Nicolae Porumbescu, paul Emil Miclescu, Constantin Joja, Anghel Marcu, Henrieta Delavrancea-Gibory, Silvia Păun, dar și de corespondența și materialele primite de la personalități din arhitectura internațională: Bruno Zevi, Reima Pietila, Kazuo Shinohara, Ralph Erskine, Balkrishna Vithaldas Doshi, Jorge Glusberg și alții.
Structurarea cărții în 8 capitole a permis atât prezentarea problematicii Regionalismului și trecerea în revistă a celor mai importante lucrări teoretice referitoare la subiect, cât și a unor personalități reprezentative pentru Regionalism, din patru zone geografice diferite: Hassan Fathy din Egipt, Luis Barragan din Mexic, Constantin Joja din România, și Reima Pietila dihn Finlanda. Metoda comparației este cea mai indicată atunci când se tratează despre Regionalism în arhitectură, iar cei patru arhitecți aleși reprezintă treapta superioară a Regionalismului, „Regionalism înțelept”. Denumirea „Regionalism înțelept” aleasă de autor subliniază rolul filosofiei arhitecturale la elaborarea proiectelor, îngemănată cu o conștiință pe măsura celor afirmate de Francois Rabelais în secolul al XVI-lea : „Știința fără conștiință este ruina sufletului”.
Pentru reprezentanții Regionalismului înțelept, cele afirmate de Rabelais devin: „Arhitectura fără conștiință este ruina sufletului”.
Singurul drum înțelept pentru arhitectura actuală este redeșteptarea interesului pentru valorificarea tradițiilor și a rolului pe care filosofia arhitecturii îl are în elaborarea proiectelor, numai astfel evitându-se capcana modelor efemere și a consumerismului.
Pentru arhitecții din România, cartea „ Regionalismul în arhitectura secolului al XX-lea” reprezintă suportul teoretic ideal pentru lucrări originale, care să marcheze apariția unei școli autentice de arhitectură, așteptată începând cu generația lui Ion Mincu și până azi.
Cartea reprezintă de fapt primul tratat autentic despre Regionalism în arhitectură, beneficiind de o prezentare grafică deosebită în format A4 (210x297mm), coperți cartonate, în folie, însumând 448 pagini cu 467 imagini.
Cartea este în ediție bilingvă, română și engleză, pentru că autorul este convins de anvergura națională și internațională a lucrării sale și își dorește să fie cunoscută de arhitecții de pretutindeni. Autorul